Dragostea lui Dumnezeu faţă de om depăşeşte naturalul, obişnuitul, chiar dacă cel ce o primeşte, omul, are o existenţă limitată, pentru că focul iubirii dumnezeieşti arde orice stricăciune şi o face strălucitoare prin puterea harului Duhului Sfânt, pe care este chemat să-l primească. Dragostea lui Dumnezeu, care sfinţeşte şi desăvârşeşte, şi le întăreşte pe cele neputincioase, a fost înfăţişată adesea de Sfinţii Părinţi în mod deosebit. Iată o pagină grăitoare în acest sens:
„Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu…
View original post 663 more words
lenalina 