Odata am hranit cu lapte un pui de iepure de camp si mi-am petrecut ziua langa el, si noaptea l-am culcat intr-o lada cu carpe, si l-am ferit de ochii lacomi ai pisicilor.
Am petrecut si a doua zi, si a treia zi tot cu el. Si imi cheltuiam dragostea mea copilareasca pana cand, intr-una din zile, a murit.
Tatal meu il adusese, zicand ca l-a gasit sub o tufa.
Altadata mi-a adus acasa un pui de caprioara si, iarasi, mi-am lipit sufletul de ea, si am petrecut impreuna zile intregi, desi stiam ca va muri. Si a murit.
Atat de mult ma fascinau, fiind copil, jivinele salbatice, incat, de multe ori, plecam in cautarea lor pe dealuri si prin paduri. Si, uneori, mi se-ntampla sa le si vad.
Atunci ma intorceam acasa ca un cuceritor.
Odata, imi amintesc, venise tatal meu acasa si-mi zise ca a vazut un cerb cu coarne mari. Iar eu, se intelege, l-am crezut, desi nu i-am cerut nici o dovada.
Iar mai tarziu, tot el, mi-a zis ca nu exista Dumnezeu si l-am crezut.
In viata am hoinarit umbland printre oameni ca printre copaci, cu gandul tot dupa animale rare, ca si copilul de alta data, desi acum nici eu nu mai stiam ce cautam.
Atunci Te-am vazut, o, Dumnezeule, o, cerbule de foc care m-ai doborat in goana cu copitele!
De atunci ma cobor in fiecare seara din padurea mea ca un soldat ranit si-l caut pe tatal meu ca sa-i povestesc despre Tine.
Poate ca as zice: “asa este Dumnezeu ca si cerbul despre care mi-ai povestit ca l-ai vazut pe cand eram copil si, desi nu mi l-ai adus sa mi-l arati, eu te-am crezut”.
Dar satul meu s-a facut de acum ca o pasare care se muta mereu de pe un deal pe altul si-i duce pe toti tot mai departe si mai departe.
lenalina 